Cel mai preocupant și chinuitor, deopotrivă, pentru cineva care asumă să se manifeste ca Mentor, real inițiator al oricărui discipol, rămâne tocmai punctul de plecare, ca și reper de la care s-ar cuveni să pornească, la rândul său, încercând să-și ofere acele mize pe temeiul cărora să-și înfățișeze, în perspectivă, propriul rol. Acea misiune conexă, în fapt, este în măsură să ofere perspective de tranformare pe care să o inspire și sinergic stimuleze, în cursul exercitării respectivei misiuni sau temerare magistraturi.
În practică, constatăm că, de fapt, în mare parte, ceea ce este criticat și criticabil în școala de astăzi este în esență că aceasta nu mai reușește să formeze cu adevărat tineri pentru viața reală, nu o dată nedreaptă, destul de dură, care îi așteaptă, nu neapărat sau nu doar din unghi de vedere material (ist). Însă și din acela, anume cum vor face față provocărilor unei realități mereu de neprevăzut pe deplin, ca parcurs, așa cum se desfășoară ea astăzi.
Mă tem că noi, ca potențiali mentori, greșim față de cei mai fragezi decât noi, prin faptul că omitem să le spunem mai devreme, chiar mult mai devreme că, aici, cu toții, ne aflăm doar într-o „Mare Trecere”, cum ar fi spus poetul Lucian Blaga, sau într-o hoinăreală mai mult sau mai puțin singuratică prin Lumea de aici. C-ar fi păcat, spre a-l parafraza pe Mihai Eminescu, „ca să se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat”. De asemenea, că, fugind sau încercând să fugim în virtual sau în oceanul internautic, totuși, nu putem defel evada din viața reală, nu ne putem sustrage de la răspunderile cu care suntem treptat investiți ca oameni maturi, nici de la nu puținele probleme sau chiar șarade pe care viața ni le scoate în cale.
Altfel spus, prea puțin ne putem sustrage de la asemenea sfidări sau a manifesta așa de mari așteptări dacă, fie și prin omisiune, le ascundem acelor sperat educabili copii și adolescenți adevărurile minimal necesare cu care să ajungă mai apoi să crească într-adevăr mari, pe picioarele lor, cum spuneam. Iar atunci când afirm asta nu mă gândesc la setul de trucuri și stratageme ale supraviețuirii, și ele utile, ci mai cu seamă la semnificația profundă și vital necesară a „Vieții în Adevăr”, cum obișnuia să o numească scriitorul și moralistul autodidact, devenit Președinte al Republicii Cehe, Václav Havel. Adevărul, nu doar ca și necontenită căutare, era gândit și experimentat de acesta anterior pe cont propriu, fiind fondat, legitimat îndeosebi în relație cu păstrarea unei moralități nefărțarnice, nefalsificabile și în raportarea la comunitatea de preferat pro-civică din care ar merita să ne dorim cât mai mulți să facem parte. Într-un peisaj, definit edificator de gânditorul italian Gianni Vatimo, drept o „gândire slabă”, este de așteptat ca un discipol să nu mai aibă acces la reperele etice care i-ar fi putut întări sentimentul de încredere și de aflare a unui sens personal, pe calea căutării Adevărului.
Această îndepărtare marcantă a „Centrului”, a căutării acestuia, în termenii lui Mircea Eliade, sau acea alunecare sau ascundere tragică în „Istorie” continuă să sperie, să creeze neliniști și retrageri ca autoapărare (evadari de tip New Age) în cazul a nu puțini trăitori ai ultimului răstimp, în dreptul acestei așa-numite „crize a Umanismului”, nu doar a prezumtivei umanități din oamenii ce ne sunt contemporani, vrând-nevrând.
Și atunci se ivește, firesc, întrebarea cum să mai poți călăuzi sau educa pe cei foarte tineri, cum să mai poți îndrăzni să tinzi să le formezi acele repere, de natură mai ales etică, a valorilor morale fundamentale, cum să mai predici „Viața în Adevăr”, cum o făcea Havel în timpul ocupației sovietice a Cehoslovaciei?!? Cu atât mai apăsat, în condițiile în care în umbra modelelor „de succes” cu care este agresiv populat tot spațiul virtual nu par să mai poată defel crește noi arbori solid clădiți, noi caractere pregătite nu doar pentru o viață de „entertainment”, de dragul confortului tehnologic, de tip „easiness”, cum poate părea la prima vedere, când ești fără griji.
Nouă, celor mai încercați destinal, mai demult de viața reală, nu doar de ficțiunile SF de pe net, ni se pare, culmea, mult mai dificil, să ne mai putem pune cu voce tare acele întrebări axiale care să le ofere și o altă perspectivă mai puțin trans-umană, mai fără fardul de rigoare al rețelelor de ,,socializare”, care să nu ne ducă în ispita sau iluzia comentată după Nietzsche că am putea să devenim sau deja să fim toți, cândva, „ca niște semizei”?!?
Evident că nu există vreo rețeta unică, una cu success garantat 100 % ! Cu toate acestea, îmi pare că de la noii mentori cei în formare sunt legitimi în a aștepta o anume îndrumare etică reală, dincolo mult chiar de cunoștințele sau competențele pentru care noi ne-am dori chiar să vină de drag la școală, nu doar din simțul tiranizant al Datoriei. Mă gândesc că, tocmai din aceste rațiuni, mai înainte de toate, ar fi dezirabil ca accentul să cadă prevalent pe un fel de „intrare în muncile de primavară” de inspirație stănesciană, ale potențialilor mentori, anume o distanțare razantă, o radicală debarasare față de toate „ideile primite” de dinainte, cum le-ar fi numit Gustave Flaubert, însă nu și de regăsirea în raport cu unele însemne lăuntric evolutive, auto-transformatoare, de pe această cărare ascensională a devenirii, „Scara spre Cer”, în exprimarea atât de pilduitoare a Sfântului Ioan Scărarul.
Îndepărtarea, deloc de natură obiectivantă, clarificatoare, de sensul împlinitor al „Centrului” la care făce trimitere practic întreaga operă a lui Mircea Eliade, reprezintă o testare crucială, aș spune, a rezistenței noastre prefigurate proiectiv în timpul scurtelor noastre vizitări ale minunilor abisale, uneori, ale vieților noastre.
Cu toții ar fi de dorit să ne desenăm devenirea în funcție directă de propriile „noduri și semne”, de pietrele pentru propriile vămi ale Templului interior pe care să ni-l configurăm stoic, din timp, și în virtutea unei mai prielnice inserari în cuprinsul sau in intimitatea „togetherness”- ului sociologului Zygmunt Bauman, pe care ni-l permitem cu adevărat, nu doar revendicăm din perspectiva legitimării noastre de către Celălalt, nu doar propriei noastre „anxietăți a statutului” social, aspirațional, uneori arogant vehement invocat. În termeni ceva mai profani, mai pământeni, măsura unei vieți cu adevărat împlinitoare, cu miez, ar putea să rezide în însăși tentativa noastră de a rămâne autentici, în relație cu propriile repere interioare precedent alese și prioritare, a nu ne îndepărta de acestea spre a continua să trăim în perspectiva Adevărului, încă întrezărit, invocativ asumat, la orizont.
Altfel, nu avem cum vedea noi riscuri directe, putem chiar să nu ne dorim nicicum, complet zen detașați concepându-ne, construindu-ne pe noi înșine, exclusiv conform principiului „fiecare după propriile străduințe și puteri” atât de divers, vectorial sau spectral substanțiate.
Mai concret rostit, secolul nostru va fi „spiritual”, cum îi plăcea să spunp lui André Malraux, sau serios riscă „mica Apocalipsă”, existențial asfixiantă și așa-zis absurdă (ca în poezia lui Cesare Pavese) de a nu mai fi având reale șanse de A mai Fi deloc, mai ales persistent abținându-ne să păstram „Legea moral kantiană în noi” și, cât mai reușim, și „Cerul înstelat” deasupra noastră.
Prof. Sever AVRAM
Într-adevăr, secolul nostru se confruntă cu dileme profunde, așa cum sugerează cuvintele lui André Malraux și Cesare Pavese. Malraux a afirmat că „Secolul XXI va fi spiritual sau nu va fi deloc”, subliniind importanța găsirii unui sens spiritual în viețile noastre pentru a evita o existență lipsită de sens și devastatoare. În acest context, Kant ne-a oferit „Legea morală în noi” și „Cerul înstelat deasupra noastră” ca repere etice și cosmice.
Este esențial să reflectăm asupra valorilor și principiilor morale care ne ghidează și să ne străduim să le păstrăm în fața provocărilor contemporane. În acest mod, putem spera să evităm „mica Apocalipsă” și să trăim vieți mai pline de sens și de împlinire.
Alexandre Dumas: „Amor, Bachus şi Ceres sunt zei de care oamenii nu se pot lipsi.”