Cred că de la o asemenea premisă s-ar cuveni să pornim în timpuri de instabilitate și de neliniște, precum acelea prin care suntem nevoiți să trecem cu toții acum. Se poate spune că oamenii de caracter cu adevărat au fost relativ puțini chiar și în vremuri mai faste din unghi de vedere al reperelor ori modelelor etice și morale decât acum. Și chiar este destul de ușor demonstrabil în practică acest lucru prin faptul că puțini dintre oameni s-au confruntat fățiș și cu tenacitate în raport cu tabu-urile, adesea artificiale sau de-a dreptul ipocrite ale vremurilor lor. Chiar și primele piese de teatru din lumea scandinavă dinamitau la greu mitul acelor putrezi, falși ”Stâlpi ai Societății” care nu aveau sau nu ar fi fost potrivit să-i punem sub semnul întrebării, indiferent de servituțile și vitregiile declanșate chiar de proasta, inechitabila întocmire a mentalului colectiv, bazat mai mult pe superstiția confortabilă, consolatoare de tip ”capul plecat, sabia nu-l taie!”.
În lumea românească din timpul clasicilor literaturii noastre era în realitate mult mai cumplit să fi trăit căci mentalitatea colectivă era, potrivit lui Constantin Zeletin, de pildă, bazată pe triada toxică ”bârfă, zeflemea, resentiment (ură)”, care apare indirect și în satirele lui Caragiale contra acestui spirit de turmă dus până la ștergerea convingerilor și setei de afirmare individuală a propriei persoane/ personalități a celor mai mulți dintre oameni. Altfel spus, inevitabiil, spre a îndrăzni să-ți păstrezi echilibrul și justa măsură a modului de a reacționa public la acele scabroase întocmiri sau tranzacții de supraviețuire, determinate preponderent de conformism, lașitate, frică sau ”burtă verzism”, cum îi plăcea să catalogheze tot lui Nenea Iancu. Faptul că ne-am aflat dintotdeauna ca poziționare geo- politică la periferia sau prin cenușa (potrivit lui Zaharia Stancu) marilor imperii (habsburgic, otoman și țarist) nu avea cum să nu aibă o influență prelungită până astăzi cumva asupra standardelor dominante din societate.
Cu alte cuvinte, n-a fost niciodată lesne să te formezi și să inițiezi și pe alții în a rămâne o persoană stabilă, de o corectitudine de netârguit ca la piață, dârză, cu acea tărie inspirativă, de neclintit a stâncilor precum Sfinxul din Bucegi în raza căruia ne place adesea să ne poziționăm ca auto-protectie… N-a fost și nu este cu atât mai puțin acum atât de comod, când atâtea false sirene și influenceri ne cheamă în adâncurile mlăștinoase, în smârcuri, noroi comportamental, sub firavul pretext că vânzându-ne sufletul pentru 30 de arginți vom viețui mai tihnit și în disprețul suferinței celorlalți.
Am putea vorbi de o falsă indiferență arogantă, de o înșelătoare baftă de a fi cool, cum se spune astăzi, folosită drept contrapondere de auto-apărare în relație cu duritatea nemiloasă, cu compromisurile înjositoare, cu pierderea minimului acces la încredere în sine, individualitate înzestrată să reziste timpului și care să ne fie alături ori de câte ori ne vom privi în oglindă de-a lungul navigării în vremuri tot mai contradictorii și zbuciumate. Probabil că la oricâte aplicații și binefaceri ale inteligenței artificiale am putea tot mai mult avea acces, tot la noi înșine, vrând-nevrând, ne vom întoarce, câtă vreme, cum ar fi spus Eminescu, ”prin noi, o Lume își face încercarea”.
Mănunchiul de dileme, speranțe de mai bine, de forță și rezistență în a lua hotărâri în momente de cumpănă, mai ales, contează enorm ca o pavăză, până la capătul călătoriei. Cu acelea va merita să ne mândrim peste timp, ele depinzând, întrucâtva, poate și de cultură, ereditate, destin, însă, până la urmă, în mod decisiv se prezintă ca un Centru al Lumii. Acest centru, denumit în genere Axis Mundi, este menit să îngemăneze reperele, mentorii și valorile spre care îndrăznim, ne demonstrăm nouă înșine mai cu seamă curajul călăuzitor, al traiectoriei către Steaua Polară, aceea căreia jurăm lăuntric să-i rămânem loiali, orice ar fi, până la capăt.
Prof. Sever AVRAM
0 Comentarii